Predică la Duminica a 20-a după Rusalii

Învierea fiului văduvei din Nain

Predică la Duminica a 20-a după Rusalii

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

„Ție îți zic, tinere, scoală-te!”

Iubiți credincioși și credincioase,

Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre minunile deosebite săvârșite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: învierea fiului văduvei din Nain. Numele cetății Nain este asociat cu ideea de frumusețe și fericire, însă, în ziua despre care ne vorbește Evanghelia, în cetate se trăia o mare durere. O mamă văduvă își conducea spre mormânt singurul fiu.

Cortegiul funerar era însoțit de multă lume. Putem înțelege cât de cunoscută și respectată era această femeie în comunitatea ei, dar și cât de mare era suferința sa. Rămăsese fără soț, iar acum își pierduse și singurul copil. În timp ce ea ieșea din cetate, însoțită de cei îndurerați, se apropia un alt alai: Mântuitorul Iisus Hristos, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțimea care Îl urma.

Văzând-o pe femeie, Domnul S-a milostivit de ea și i-a spus: „Nu mai plânge!”. Cât de greu este să rostești asemenea cuvinte în fața unei dureri atât de mari! Ce îi poți spune unui om care simte că și-a pierdut orice nădejde? Hristos nu trece nepăsător pe lângă suferința ei. Se apropie, o vede și îi arată compasiune.

Durerea unui părinte care își pierde copilul este greu de cuprins în cuvinte. Chiar și atunci când o familie are mai mulți copii, fiecare dintre ei are un loc unic în inima părinților. Îmi amintesc mărturia unui tată care, după ce și-a pierdut unul dintre copii într-un accident, spunea că se bucura de cei care îi rămăseseră, dar că îi lipsea nespus prezența celui plecat. Absența lui se simțea mai ales atunci când familia se aduna la masă. O asemenea mărturisire ne ajută să înțelegem, măcar în parte, suferința mamei din Nain.

Evanghelia ne îndeamnă și să fim aproape de cei îndurerați. Nu întotdeauna avem cuvintele potrivite și nici nu putem înlătura durerea cuiva printr-o simplă vorbă. Putem însă să fim alături de el, să-l ascultăm, să-i arătăm dragoste și să nu-l lăsăm singur în încercarea prin care trece. Lacrimile nu sunt un semn al lipsei de credință; ele exprimă iubirea și dorul. În clipele de suferință, prezența plină de compasiune poate fi ea însăși o mângâiere.

Darul vieții și grija față de copii

Această Evanghelie ne cheamă să ne gândim și la darul vieții. Copiii ne sunt încredințați de Dumnezeu spre creștere, educare și iubire. Îi învățăm prin cuvintele noastre, dar mai ales prin exemplul pe care îl oferim, respectând totodată libertatea lor de a-și alege propriul drum.

Uneori, atunci când se pregătesc să primească un copil, oamenii se tem că nu au suficiente resurse: poate locuiesc cu chirie, nu au terminat casa sau mai au multe lucruri de pus la punct. Desigur, fiecare familie își cunoaște încercările și responsabilitățile. Totuși, este important să nu privim viața doar prin prisma lucrurilor materiale care încă ne lipsesc. Dragostea, sprijinul familiei și încrederea în ajutorul lui Dumnezeu au și ele un rol esențial. Cei mai în vârstă îi pot încuraja pe cei tineri, ajutându-i să nu se lase copleșiți de teamă și să primească responsabilitățile vieții cu înțelepciune și nădejde.

Nu putem ști ce rost va avea fiecare copil în viața familiei și nici cum se vor așeza lucrurile peste ani. Putem însă să-i primim pe copii ca pe niște persoane cu valoare proprie, să-i creștem cu dragoste și să nu uităm că familia este chemată să fie un loc al sprijinului reciproc.

O mamă care crede în copilul ei

Se spune adesea o poveste despre Thomas Edison și mama sa, Nancy Edison. Potrivit unei versiuni populare, copilul ar fi venit acasă cu o scrisoare de la școală, iar mama lui i-ar fi spus că este atât de înzestrat, încât școala nu îi poate oferi educația de care are nevoie și că se va ocupa ea însăși de învățătura lui. Mai târziu, după ce a devenit cunoscut, Edison ar fi găsit scrisoarea și ar fi descoperit că mesajul inițial era, de fapt, unul descurajator.

Această relatare circulă în mai multe variante și trebuie privită ca o poveste populară, nu ca un fapt istoric sigur. Învățătura pe care o putem desprinde din ea rămâne însă limpede: încrederea și sprijinul unui părinte pot avea o mare însemnătate în viața copilului. O mamă care își încurajează copilul, îl ascultă și îl ajută să-și descopere darurile îi poate da puterea de a merge mai departe.

Și mama din Nain își pusese nădejdea în fiul ei. Acum, însă, îl conducea spre mormânt. În această clipă a durerii, Hristos Se apropie de ea. Nu îi oferă doar o încurajare, ci săvârșește o minune care depășește puterea omenească.

Hristos, Domnul vieții

Mântuitorul Se apropie de sicriu și Se atinge de el. Apoi rostește cuvântul plin de putere: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”. Cel care era mort se ridică și începe să vorbească, iar Hristos îl încredințează mamei sale. Durerea se transformă în uimire și bucurie, iar cei prezenți sunt martorii lucrării dumnezeiești.

În Vechiul Testament întâlnim, de asemenea, relatarea învierii fiului unei văduve din Sarepta, prin prorocul Ilie. Această amintire ne ajută să vedem continuitatea lucrării lui Dumnezeu în istoria mântuirii. În Nain, însă, Hristos nu apare doar ca un proroc care se roagă pentru ca viața să fie redată celui mort. El poruncește, iar tânărul se ridică. Minunea descoperă autoritatea Sa dumnezeiască și pregătește oamenii să înțeleagă adevărul învierii.

Mulțimea vede ceea ce s-a întâmplat și este cuprinsă de teamă sfântă și uimire. Oamenii Îl slăvesc pe Dumnezeu, spunând că un mare proroc s-a ridicat între ei și că Dumnezeu Și-a cercetat poporul. Prin această minune, Hristos arată că suferința și moartea nu au ultimul cuvânt. El Se apropie de omul îndurerat și îi dăruiește nădejde.

Valoarea sufletului și nădejdea învierii

Credința creștină ne cheamă să privim omul ca pe o făptură întreagă, alcătuită din trup și suflet, creată de Dumnezeu și înzestrată cu o valoare care nu poate fi măsurată în bani, bunuri sau averi. Nici aurul, nici proprietățile și nici toate bogățiile lumii nu pot cumpăra valoarea unui suflet.

Sfântul Apostol Pavel ne amintește că trupul nostru este templu al Duhului Sfânt. Acest adevăr ne îndeamnă să ne respectăm trupul, să avem grijă de el și să ne folosim viața într-un mod vrednic de darul primit de la Dumnezeu. Totodată, suntem chemați să ne îngrijim de suflet, prin rugăciune, pocăință, iubire și fapte bune.

Uneori folosim expresii precum „îți mulțumesc din tot sufletul”. Dincolo de felul în care ne exprimăm recunoștința, merită să ne amintim că sufletul este un dar de la Dumnezeu și că întreaga noastră ființă este chemată să-I slujească Lui. Să nu rostim cuvintele fără să ne gândim la înțelesul lor, ci să arătăm recunoștință prin sinceritate, bunătate și fapte.

Minunea învierii fiului văduvei din Nain ne întărește credința în învierea cea de obște, când, potrivit credinței Bisericii, Dumnezeu va ridica morții și va descoperi adevărul vieții fiecăruia. De aceea, viața pământească nu este lipsită de sens, iar faptele, alegerile și iubirea noastră au o importanță profundă. Suntem chemați să trăim cu responsabilitate, să ne pocăim și să căutăm apropierea de Dumnezeu.

De frica morții, la grija pentru suflet

Prin venirea Sa în lume și prin Învierea Sa, Hristos schimbă felul în care privim moartea. Creștinul nu este chemat să trăiască în deznădejde, ca și cum moartea trupească ar fi sfârșitul absolut. Nădejdea învierii ne ajută să înfruntăm despărțirea cu durere, dar și cu credința că Dumnezeu este mai puternic decât moartea.

În același timp, Evanghelia ne îndeamnă să luăm în serios moartea sufletească, care se poate instala în om prin nepăsare, lipsă de iubire, împietrirea inimii și îndepărtarea de Dumnezeu. Putem continua să ne desfășurăm activitățile obișnuite, dar să devenim indiferenți față de aproapele nostru și față de propria viață duhovnicească. De aceea, să ne păzim conștiința trează și să întreținem vie flacăra credinței.

Nu este vorba să trăim în spaimă, ci să fim atenți la felul în care ne trăim viața. Să ne întrebăm dacă am iubit, dacă am iertat, dacă am ajutat și dacă am căutat voia lui Dumnezeu. Să ne temem mai ales de împietrirea inimii și de păcatul care ne îndepărtează de izvorul vieții.

Încrederea în voia lui Dumnezeu

Cu toții Îi cerem lui Dumnezeu lucruri și ne dorim ca viața să se așeze într-un anumit fel. Atunci când rugăciunile noastre nu sunt împlinite așa cum ne-am imaginat, ne putem tulbura sau descuraja. Iar când lucrurile se petrec după dorința noastră, descoperim uneori că nici atunci nu găsim pacea pe care o căutam. De aceea, avem nevoie să învățăm răbdarea și încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Părintele Iosif Vatopedinul ne îndeamnă să ne lăsăm viața în mâna lui Dumnezeu și să nu forțăm lucrurile: dacă o ușă nu se deschide, să nu încercăm să o spargem.

Uneori, chiar și prin situații neplăcute, prin reproșuri sau prin conflicte, putem ajunge să ne cunoaștem mai bine, să ne îndreptăm greșelile și să învățăm răbdarea. Nu înseamnă că răul devine bun sau că trebuie să acceptăm nedreptatea fără discernământ, ci că putem căuta, chiar și în încercări, calea spre înțelepciune și apropierea de Dumnezeu.

Un alt cuvânt duhovnicesc, atribuit părintelui Ilie Nozdrin, ne îndeamnă: „Nu-ți complica viața. Încrede-te în Dumnezeu și nu te agita. Ce este al tău va veni; ce nu este al tău va pleca. Trăiește cu pace în inimă, nu cu neliniște în gânduri.”

Aceste cuvinte ne invită să nu încercăm să controlăm totul și să nu ne lăsăm conduși de neliniște. Să ne facem datoria, să lucrăm cu cinste, să ne rugăm și să cerem luminare, apoi să lăsăm loc lucrării lui Dumnezeu. În familiile noastre, la locul de muncă și în toate împrejurările vieții, să căutăm voia Sa cu răbdare și smerenie.

Recunoștință și smerenie

După minunea din Nain, oamenii Îl slăvesc pe Dumnezeu și mărturisesc că El Și-a cercetat poporul. Reacția lor ne amintește cât de importantă este recunoștința. De multe ori primim ajutor, sănătate, sprijin și nenumărate daruri, dar ne obișnuim atât de mult cu ele, încât uităm să mulțumim.

Să învățăm să recunoaștem binele primit și să-I mulțumim lui Dumnezeu, dar și oamenilor prin care ne vine ajutorul. Recunoștința nu se măsoară doar în cuvinte; ea se vede în felul în care răspundem binelui, în grija față de ceilalți și în disponibilitatea de a face, la rândul nostru, bine.

Totodată, să nu alergăm după semne spectaculoase și nici să nu căutăm cu orice preț oameni despre care credem că pot prezice viitorul. În viața Bisericii, darurile duhovnicești sunt legate de smerenie, iar adevărata credință nu caută să-L pună pe Dumnezeu la încercare. Mai degrabă, să ne punem nădejdea în mila și ajutorul Lui, să ne rugăm și să trăim cu discernământ.

Încheiere

Iubiți credincioși, învierea fiului văduvei din Nain ne descoperă un Hristos care vede durerea omului, Se apropie de cel îndurerat și îi redă nădejdea. El nu rămâne departe de suferința noastră. Ne cheamă să avem grijă unii de alții, să prețuim darul vieții, să păstrăm sufletul viu prin credință și să nu uităm făgăduința învierii.

Să nu ne lăsăm copleșiți de frică și de neliniște, ci să ne încredințăm viețile lui Dumnezeu. Să ne pregătim sufletește prin rugăciune, post, spovedanie, pocăință și fapte bune, păstrându-ne inima curată și deschisă către aproapele nostru.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu și Maica Domnului să fim pregătiți pentru învierea cea de obște, îmbrăcați în haina curată a credinței, a iubirii și a faptelor bune, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră. Amin.