Predica părintelui paroh Daniel Țăranu

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși,

Evanghelia acestei duminici ne pune înainte o întâmplare impresionantă: întâlnirea Mântuitorului Iisus Hristos cu omul stăpânit de duhuri necurate, în ținutul gherghesenilor. Este o Evanghelie care vorbește despre puterea lui Dumnezeu de a-l elibera pe om, despre mila Sa față de fiecare suflet și despre felul în care oamenii pot ajunge, uneori, să prețuiască mai mult bunurile materiale decât viața și suferința aproapelui.

Ținutul gherghesenilor, amintit de Sfântul Evanghelist Luca, se afla în apropierea lacului Ghenizaret, numit și Marea Tiberiadei. În această regiune existau cetăți cu o populație amestecată, în care trăiau mulți oameni de origine greacă și care nu urmau întru totul rânduielile religioase ale poporului evreu. Un indiciu al acestui lucru era creșterea porcilor, animale considerate necurate potrivit Legii Vechiului Testament.

Înainte de a ajunge la țărm, Mântuitorul și ucenicii Săi au trecut printr-o furtună puternică. Apostolii, dintre care unii erau pescari și cunoșteau bine lacul, s-au temut că barca se va scufunda. Valurile se ridicau, apa intra în corabie, iar primejdia părea tot mai mare. Iisus însă S-a ridicat și a poruncit furtunii să se liniștească, iar vântul și valurile s-au potolit.

Ucenicii au rămas uimiți și s-au întrebat cine este Acesta, de vreme ce până și vântul și marea ascultă de El. Întâmplarea ne amintește că, în clipele de teamă și nesiguranță, credința ne poate ajuta să nu ne pierdem nădejdea. Chiar atunci când nu înțelegem încercarea prin care trecem, Dumnezeu nu ne părăsește.

După ce au ajuns la țărm, Mântuitorul a întâlnit un om care trăia departe de comunitate, printre morminte. Starea lui era atât de grea, încât oamenii nu mai reușeau să-l țină în frâu nici măcar cu lanțuri. El ajunsese izolat, lipsit de liniște și de legătura firească cu ceilalți. Evanghelia ne arată astfel suferința unui om care, în ochii celor din jur, părea pierdut și de care mulți se temeau.

Dar ceea ce oamenii vedeau ca pe un caz fără speranță nu era fără speranță înaintea lui Dumnezeu. La vederea lui Iisus, duhurile necurate au strigat: „Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt?” Cuvintele lor sunt semnificative: ele Îl recunosc pe Hristos, în vreme ce oamenii, deși Îl au în mijlocul lor, nu înțeleg întotdeauna cine este El.

Mântuitorul l-a întrebat pe omul acela cum îl cheamă, iar răspunsul a fost: „Legiune”, pentru că multe duhuri necurate puseseră stăpânire asupra lui. În cele din urmă, Hristos le-a poruncit să iasă din om. Ele au cerut să li se îngăduie să intre într-o turmă de porci aflată în apropiere. După ce au intrat în animale, turma s-a repezit în lac și s-a înecat.

Când au aflat ce se întâmplase, locuitorii au venit să vadă cu ochii lor. În locul omului chinuit și înspăimântător, l-au găsit pe cel vindecat, îmbrăcat și stând liniștit la picioarele lui Iisus. Cel care fusese socotit de ceilalți un om pierdut își recăpătase liniștea. În fața lor se afla dovada vie a puterii și milei lui Dumnezeu.

Și totuși, reacția oamenilor nu a fost cea la care ne-am fi așteptat. În loc să se bucure pentru vindecarea unui om din comunitatea lor, ei s-au temut și I-au cerut lui Iisus să plece din ținutul lor. Pierderea turmei de porci cântărea, pentru ei, mai mult decât eliberarea unui om dintr-o suferință cumplită.

Aici se află una dintre întrebările esențiale ale Evangheliei: ce prețuim mai mult? Omul și demnitatea lui sau bunurile materiale? Suferința aproapelui ne mișcă sufletul ori ne preocupă mai ales pierderea și câștigul nostru? Locuitorii acelui ținut au văzut minunea, dar nu au primit-o cu inimă deschisă. Teama pentru bunurile lor i-a făcut să-L îndepărteze pe Cel care tocmai le arătase cât de prețios este un suflet.

Iubiți credincioși,

Dumnezeu nu privește niciun om ca fiind lipsit de valoare și nu abandonează un suflet aflat în suferință. Hristos a trecut marea și a înfruntat furtuna pentru a ajunge la omul acela. În vreme ce alții se îndepărtau de el, Domnul S-a apropiat. În vreme ce oamenii vedeau primejdie și tulburare, Hristos vedea un om care avea nevoie de izbăvire.

Aceasta este o lecție importantă și pentru noi. Cât de ușor ne îndepărtăm de cei care trec prin încercări! Uneori îi judecăm pe cei care se luptă cu patimi, cu dependențe, cu greșeli sau cu slăbiciuni, uitând că și noi avem propriile noastre căderi. Ne grăbim să-i condamnăm pe tineri pentru alegerile lor, dar uităm de frământările și încercările prin care am trecut noi înșine. În loc să arătăm dispreț, suntem chemați să arătăm înțelegere, răbdare și dragoste.

Asta nu înseamnă să numim binele rău sau răul bine. Înseamnă să nu confundăm omul cu greșeala lui și să nu renunțăm la el. Cel care se luptă cu o patimă are nevoie de sprijin, de îndrumare și de rugăciune, nu de umilire. Uneori, un cuvânt bun, o mână întinsă și disponibilitatea de a rămâne alături de cineva pot deveni începutul unei schimbări.

Un exemplu de statornicie și iubire este cel al soției omului vindecat. În predica acestei Evanghelii, ea ne amintește de cei care continuă să se roage pentru cei dragi chiar și atunci când situația pare fără ieșire. Sunt mame care se roagă cu lacrimi pentru copiii lor, soți și soții care nu încetează să spere, părinți care își poartă în inimă suferința familiei. Rugăciunea lor nu este nepăsare față de realitate, ci expresia unei iubiri care nu abandonează.

Să nu uităm de cei aflați în suferință în propriile noastre case. Poate avem în familie pe cineva care se luptă cu alcoolul, cu alte dependențe, cu singurătatea sau cu îndepărtarea de viața duhovnicească. Să nu-l reducem la problema lui și să nu-l alungăm prin reproșuri neîncetate. Să-i vorbim cu blândețe, să-i oferim sprijin și, atunci când este nevoie, să căutăm și ajutor potrivit. Putem să-l încurajăm să se apropie de Biserică, să vorbească cu preotul, să se spovedească și să redescopere rugăciunea.

Evanghelia ne cheamă, totodată, să începem cu noi înșine. Înainte de a încerca să îndreptăm viața altuia, să ne cercetăm propria inimă. Ce patimi ne stăpânesc? Ce obiceiuri ne îndepărtează de Dumnezeu și de cei pe care îi iubim? Unde ne-am lăsat cuprinși de mânie, de mândrie, de lăcomie sau de nepăsare? Fiecare om are o conștiință, acel glas lăuntric care îl îndeamnă să deosebească binele de rău și să se întoarcă spre Dumnezeu.

Viața duhovnicească nu se rezumă la a-i observa și a-i judeca pe ceilalți. Ea începe prin pocăință, prin rugăciune, prin post, prin participarea la viața Bisericii, prin spovedanie și împărtășanie, după rânduiala și îndrumarea duhovnicească. Acestea nu sunt simple gesturi exterioare, ci căi prin care ne deschidem inima lucrării lui Dumnezeu și învățăm să ne stăpânim pornirile, să ne vindecăm sufletește și să trăim cu mai multă dragoste.

Tinerii care caută uneori refugiu în comportamente dăunătoare au nevoie să vadă în noi nu doar oameni care le atrag atenția asupra greșelilor, ci și oameni care le oferă un exemplu viu de credință, echilibru și nădejde. Nu este de ajuns să le spunem ce nu trebuie să facă. Trebuie să le arătăm, prin felul în care trăim, că există o bucurie mai adâncă, o libertate adevărată și o viață care nu se sprijină pe lucruri ce ne înrobesc.

În această Evanghelie, omul vindecat devine mărturie a milei lui Dumnezeu. Cel care fusese izolat și temut primește din nou posibilitatea de a trăi în libertate și de a fi aproape de ceilalți. Iar noi suntem chemați să vedem în această minune nu doar o întâmplare petrecută cu mult timp în urmă, ci și un îndemn pentru viața noastră de astăzi: să nu socotim pe nimeni pierdut, să nu punem bunurile materiale mai presus de om și să nu încetăm să ne rugăm pentru cei aflați în suferință.

Iubiți credincioși, să ne străduim mai întâi să ne eliberăm noi înșine de păcat și de tot ceea ce ne îndepărtează de Dumnezeu. Să ne întărim prin rugăciune, prin post și prin participarea la viața Bisericii, iar apoi să devenim sprijin și lumină pentru cei din familiile și comunitățile noastre. Să-i întâmpinăm pe cei căzuți cu adevăr și dragoste, cu răbdare și cu dorința sinceră de a-i ajuta să se ridice.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne luptăm cu răul care se află mai întâi în noi, să păstrăm vie nădejdea pentru cei dragi și să fim mărturisitori ai iubirii lui Hristos în casele și în viețile noastre, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre. Amin.