Duminica a 18-a după Rusalii
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos!”
Iubiți credincioși și credincioase,
Ne aflăm în Duminica a 18-a după Rusalii, când Biserica ne pune înainte Evanghelia Pescuirea minunată, din capitolul al 5-lea al Evangheliei după Sfântul Luca, versetele 1-11.
Cuvântul de învățătură de astăzi îl putem împărți în două părți. Prima parte se referă la Evanghelie și la dărnicia lui Dumnezeu față de noi, iar cea de-a doua pornește de la pericopa apostolică din Epistola a doua către Corinteni și vorbește despre dărnicia noastră față de semeni și față de aproapele.
Evanghelia de astăzi ne arată, mai întâi, cât de darnic este Dumnezeu cu omul.
După o noapte întreagă de trudă, apostolii, oameni pricepuți în meseria lor și obișnuiți cu pescuitul, nu reușiseră să prindă nimic. Spre dimineață, Mântuitorul vine către ei, urmat de o mulțime mare de oameni însetați după cuvântul lui Dumnezeu.
Iisus se urcă într-una dintre cele două corăbii, cea a lui Simon Petru și a fratelui său Andrei, iar cealaltă aparținea lui Zevedeu și fiilor săi, Iacov și Ioan.
Corabia devine, pentru Mântuitorul, asemenea unui amvon. Datorită locului și felului în care se răspândea sunetul peste apă, cuvântul Său putea fi auzit cu ușurință de mulțimea adunată. Și oamenii au rămas să-L asculte până spre seară. Nu s-au plictisit și nu s-au grăbit să plece. Erau însetați și flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu.
Atât de mult i-a hrănit duhovnicește cuvântul Mântuitorului, încât au uitat de foame, de casă, de grijile lumești și de treburile lor. Au rămas acolo, ascultându-L.
Spre seară, Iisus îi spune lui Simon Petru:
„Mână mai la adânc și aruncați mrejele voastre spre pescuire.”
Petru Îi răspunde cu sinceritatea omului care își cunoaște meseria:
„Doamne, am trudit toată noaptea și n-am prins nimic. Noi suntem pescari, aceasta este meseria noastră. Cunoaștem tainele mării și ale lacului. Din aceasta trăim. Dar, pentru că Tu ai spus, voi face precum ai zis.”
Și Petru aruncă mreaja.
Atunci se întâmplă minunea. Au prins atât de mulți pești, încât mreaja începea să se rupă, iar corabia era în pericol să se scufunde. Au făcut semn celorlalți tovarăși să vină și să-i ajute.
După ce au tras peștii în corăbii, Petru cade la picioarele Mântuitorului și spune:
„Doamne, pleacă de la mine, că sunt om păcătos!”
Iată același om în două ipostaze.
La început îl vedem pe Petru ca pe omul trupesc, omul lumesc, priceput în meseria lui, sigur pe ceea ce știe și pe ceea ce poate face. Și noi suntem, fiecare dintre noi, pricepuți în meseriile și ocupațiile pe care le-am dobândit, prin munca noastră și, în primul rând, prin mila lui Dumnezeu.
Dar Evanghelia ne arată că nu este de ajuns să fim pricepuți doar în cele ale lumii. Lumea aceasta nu este totul. Noi nu suntem făcuți numai pentru cele pământești, ci și pentru Împărăția lui Dumnezeu.
După ce Petru vede minunea și înțelege cât de mare este puterea lui Dumnezeu, el se smerește înaintea Mântuitorului.
Aici întâlnim adevărata dărnicie a lui Dumnezeu.
Vedeți cât de mult a dăruit Dumnezeu! Nu le-a dat câțiva pești, ci atât de mulți încât cele două corăbii aproape că se scufundau sub greutatea lor.
Cele două corăbii pot fi văzute ca un simbol al trupului și al sufletului nostru. Dumnezeu ne poate umple, atât trupește, cât mai ales duhovnicește, cu darurile Sale.
Atunci când facem voia lui Dumnezeu și împlinim poruncile Lui, primim din belșug harul și darurile Sale. Trebuie doar să aruncăm „mrejele” slujirii lui Dumnezeu în adâncul sufletelor noastre. Trebuie să săpăm adânc în conștiința noastră, să o curățim, să ne spovedim cu sinceritate și fără rușine, să ne pocăim pentru păcatele noastre și să primim iertarea prin Taina Spovedaniei. Apoi, prin Sfânta Euharistie, ne unim cu Hristos.
Atunci trupul și sufletul nostru pot primi din belșug darurile lui Dumnezeu.
De aceea, trebuie să-L facem cunoscut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin exemplul și prin viața noastră. Oamenii trebuie să poată vedea că suntem ucenicii lui Hristos prin comportamentul nostru, prin felul în care vorbim și prin felul în care ne purtăm cu cei din jur.
Dar, dacă Dumnezeu este atât de darnic cu noi, cum trebuie să fim noi unii față de alții?
Răspunsul îl găsim în pericopa apostolică de astăzi. Sfântul Apostol Pavel îi laudă pe creștinii din Corint pentru dărnicia lor și pentru ajutorul oferit creștinilor din Ierusalim, care treceau printr-o perioadă foarte grea.
Sfântul Apostol Pavel ne spune:
„Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu părere de rău sau cu silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă de bunăvoie.”
Iar dacă dăruim din inimă, Dumnezeu poate să înmulțească harul asupra noastră, astfel încât să avem îndestulare și să putem prisosi în tot lucrul bun.
Acesta este modelul pe care trebuie să-l urmăm: Dumnezeu, Care atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu pentru ca omul să aibă viață veșnică.
Și noi suntem chemați să dăruim fără părere de rău, fără să judecăm și fără să calculăm cât primim înapoi. Dumnezeu vede inima omului și vede nu doar ceea ce dăruim, ci și cu ce inimă dăruim.
Am învățat în familia în care am crescut un lucru pe care l-am păstrat până astăzi: să nu fiu un om „strâns”. Pentru că, dacă eu sunt zgârcit și închid mâna în fața celui care are nevoie, și lumea pare să fie strânsă cu mine. Dacă însă am o mână deschisă și sunt generos cu cel care vine către mine, descopăr că și bucuria se poate întoarce în viața mea.
Îmi amintesc de un episod din perioada în care părintele Ioan era în viață. L-am rugat să aducă o icoană într-o comunitate din Cristești, cu ocazia hramului. Era o comunitate numeroasă și mulți oameni s-au bucurat de slujbă.
Fiecare a pus câte ceva pentru această lucrare. Au venit oameni și din satele învecinate și fiecare a contribuit după puterea lui.
La sfârșit, am strâns pomelnicele și banii adunați și i-am pus într-o pungă. Nu am știut niciodată exact cât s-a strâns și nici nu acesta era lucrul important.
Părintele nu voia să primească banii. Pentru el era suficient că adusese icoana și că se ostenise pentru comunitate. În cele din urmă, am reușit să pun punguța cu bani în mașina lui fără să observe.
Am păstrat pomelnicele și m-am gândit mereu la acest lucru: ceea ce primesc de la Maica Domnului și ceea ce pot oferi mai departe se întoarce, la vremea potrivită, sub forma unui ajutor și a unei binecuvântări.
Și iată că, după câțiva ani, întâlnim din nou aceeași nevoie de a dărui.
În aceste săptămâni am strâns pentru Parohia Cafon, o parohie mică, dar foarte harnică, păstorită de părintele Istrate Constantin. Urmează sfințirea bisericii, iar oamenii s-au străduit să o pregătească și să o împodobească frumos.
Din mila lui Dumnezeu, s-au strâns aproape 4.000 de lei. Și acești bani îi vom duce acolo.
Deși și noi avem nevoie de fonduri pentru lucrările noastre, trebuie să știm să ne oprim uneori din ale noastre, să privim și în stânga, și în dreapta și să vedem nevoia celuilalt.
Trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru ceea ce am primit și să recunoaștem că, de multe ori, avem mai mult decât ne este necesar.
Iubiți credincioși,
Astăzi îl pomenim și pe Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, un mare cărturar și ierarh al Bisericii noastre. Nu era de origine română, însă a devenit parte a istoriei și a spiritualității românești.
S-a născut în Georgia, în jurul anului 1650, iar mai târziu a ajuns în Țara Românească. În anul 1705 a fost hirotonit episcop de Râmnic și a devenit stareț al Mănăstirii Snagov.
Activitatea sa culturală a fost impresionantă. A tipărit și a îngrijit numeroase cărți în limba română, greacă și slavonă și a contribuit în mod esențial la dezvoltarea culturii și a tiparului în Țara Românească.
În vremea lui Constantin Brâncoveanu au funcționat mai multe tipografii, între care cele de la București, Snagov, Târgoviște, Buzău și Râmnic.
Prin tipar, cartea a început să circule mai ușor. A apărut într-un timp mai scurt decât manuscrisul, în tiraje mai mari și la un preț mai accesibil. Cărțile au devenit mai ușor de transportat, pergamentul a fost înlocuit cu hârtia, iar legăturile grele au fost simplificate.
A fost, într-adevăr, o revoluție în viața spirituală și culturală a epocii brâncovenești.
Sfântul Antim Ivireanul a avut o contribuție importantă și la dezvoltarea limbii române în cult. Gândiți-vă cum ar fi să venim astăzi la biserică și întreaga slujbă să fie săvârșită într-o limbă pe care nu o înțelegem.
Strămoșii noștri au trăit multă vreme în această situație. Cu toate acestea, și-au păstrat credința, tradițiile și obiceiurile.
De aceea, trebuie să fim recunoscători pentru limba noastră, pentru darurile pe care Dumnezeu ni le-a oferit și pentru credința pe care am primit-o de la înaintașii noștri.
Să-I mulțumim lui Dumnezeu și pentru pacea pe care o avem.
Suntem vecini cu o țară aflată în război, iar acest lucru ne amintește cât de fragilă este pacea. Vedem suferința oamenilor, a familiilor, a mamelor și a tinerilor. Un război nu aduce nimic bun și ne face să înțelegem mai bine cât de mare este darul păcii.
Uneori este suficient să primim pe telefon o alertă și să simțim neliniște și teamă. Astfel de momente ne fac să ne întoarcem mai ușor către Dumnezeu, să ne rugăm mai mult, să postim, să ne gândim la judecata noastră și la trecerea noastră din această viață.
Fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă faptul că viața pământească este trecătoare. Dacă am ajuns la 50, 60 sau 70 de ani, trebuie să privim înainte cu nădejde și cu bucurie, nu cu teamă.
Despărțirea de această lume nu trebuie privită ca o rupere definitivă, ci ca o trecere către ceea ce am nădăjduit și pentru care ne-am pregătit prin credință, prin muncă și prin osteneală.
Să nu risipim, așadar, darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat.
Să fim recunoscători pentru ceea ce avem, să fim darnici cu cei care au nevoie, să avem inima deschisă și să nu uităm că tot ceea ce primim este, în cele din urmă, darul lui Dumnezeu.
Să aruncăm mrejele în adâncul sufletelor noastre, să ne curățim conștiința, să ne apropiem de Dumnezeu și să devenim, prin viața noastră, mărturisitori ai iubirii lui Hristos.
Să ne ajute Domnul Dumnezeu să fructificăm toate darurile și toate bucuriile pe care le revarsă asupra noastră și să le folosim spre binele nostru și al celor din jur, spre slava Preasfintei Treimi și spre mântuirea noastră.
Amin.
