Predica părintelui paroh Daniel Țăranu la Duminica a 22-a după Rusalii

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Iubiți credincioși și credincioase,

Evanghelia acestei duminici, din capitolul al 16-lea al Evangheliei după Luca, ne pune înainte pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Mântuitorul Iisus Hristos ne vorbește despre două destine care, în timpul vieții pământești, par să fie cu totul diferite, dar care se schimbă după moarte.

În primul tablou îl vedem pe un om bogat, care trăia în belșug, se îmbrăca în haine alese și petrecea în fiecare zi. La poarta casei sale zăcea însă un sărac pe nume Lazăr. Numele lui, de origine ebraică, înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. Lazăr era lipsit de cele necesare, bolnav și singur. Evanghelia spune că până și câinii veneau și îi lingeau rănile, semn al părăsirii și al suferinței în care se afla.

Este important să înțelegem că pilda nu ne învață că bogăția, prin ea însăși, îl osândește pe om, iar sărăcia îl mântuiește în mod automat. Bogatul nu a fost condamnat doar pentru că avea averi, după cum Lazăr nu a dobândit Împărăția lui Dumnezeu doar pentru că era sărac. Bogăția poate fi un dar și o responsabilitate: omul este chemat să folosească ceea ce are și pentru binele semenilor. La fel, suferința nu îl mântuiește automat pe cel care o îndură; în cazul lui Lazăr, Evanghelia ne îndeamnă să vedem răbdarea și lipsa cârtirii sale.

Bogatul îl avea pe Lazăr chiar la poarta casei. Îl putea vedea în fiecare zi. Nu era nevoie să plece departe pentru a găsi un om aflat în nevoie. Avea înaintea ochilor săi prilejul de a face bine, dar nu l-a luat în seamă. În vreme ce la masa bogatului se făcea risipă, Lazăr tânjea după firimiturile care cădeau de acolo. Bogatul nu putea spune că nu avea ce să-i ofere; problema lui era că nu voia să vadă suferința celui de lângă el.

În al doilea tablou, situația se răstoarnă. Lazăr moare și este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Bogatul moare și el, iar după o viață de belșug ajunge în suferință. În lumea aceasta, bogatul avusese parte de o înmormântare fastuoasă, în timp ce despre moartea lui Lazăr Evanghelia spune simplu că a murit și a fost dus de îngeri. Înaintea lui Dumnezeu însă, nu fastul înmormântării și nici bogăția nu hotărăsc valoarea omului.

Avraam i se adresează bogatului cu blândețe și îi amintește că în viața pământească primise cele bune, în timp ce Lazăr avusese parte de suferință. Acum, situația lor s-a schimbat. Dar ceea ce descoperim din cuvintele bogatului este că nici în această stare el nu pare să fi înțeles pe deplin ce a lipsit din viața lui: legătura personală cu aproapele.

El i se adresează lui Avraam și îi cere să-l trimită pe Lazăr să-i aducă o picătură de apă. Nu i se adresează însă lui Lazăr, omul pe care îl avusese atâta vreme la poartă și pe care nu-l văzuse cu adevărat. Chiar și acum, bogatul vorbește despre Lazăr, dar nu vorbește cu el. Această distanță arată cât de adânc se înrădăcinase în sufletul său nepăsarea.

Aici întâlnim unul dintre păcatele asupra căruia se cuvine să medităm: disprețul. Disprețul apare atunci când ne socotim mai presus decât celălalt și îl privim ca pe un om lipsit de importanță. Cel disprețuit este rănit în demnitatea sa, iar cel care disprețuiește își împietrește propriul suflet. Bogatul nu a fost osândit pentru că avea avere, ci pentru că a lăsat ca averea să-i stingă omenia, compasiunea și dragostea față de aproapele.

Sfântul Vasile cel Mare ne învață că bogăția și sărăcia nu trimit automat pe nimeni în iad sau în rai. Un om bogat poate avea inimă milostivă, iar un om sărac se poate îndepărta de Dumnezeu. Averea devine o piedică atunci când pune stăpânire asupra omului și îi tocește simțămintele de umanitate și dragoste. Dimpotrivă, atunci când este folosită cu responsabilitate, ea poate deveni prilej de binefacere.

De-a lungul istoriei Bisericii au existat sfinți proveniți din familii înstărite, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Ioan Gură de Aur. Ei au înțeles că bunurile materiale nu trebuie să fie un scop în sine, ci pot fi puse în slujba aproapelui. Nu ceea ce avem ne desparte de Dumnezeu, ci felul în care ne raportăm la ceea ce avem și la oamenii pe care îi întâlnim.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să privim cu atenție la nevoile celor săraci. Nimeni nu poate consuma singur toate bunurile pe care le are. De aceea, ceea ce ne prisosește poate deveni sprijin pentru cel aflat în lipsuri. Milostenia nu înseamnă numai să oferim din belșugul nostru; uneori, chiar și puținul pe care îl avem poate fi împărțit cu dragoste.

Domnul ne spune: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Desigur, rugăciunea, postul, metaniile, aprinderea lumânărilor și pomenirea celor dragi sunt lucrări importante ale vieții duhovnicești. Dar ele nu trebuie despărțite de mila față de aproapele. Putem face milostenie și prin rugăciune: să ne rugăm pentru omul bolnav, pentru cel care nu se poate ridica din pat, pentru cel care nu mai are puterea de a se ruga. Să punem înaintea lui Dumnezeu rugăciunea noastră și pentru cei care au nevoie de ajutor.

O altă formă esențială a milosteniei este participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Așa cum a fost subliniat în cuvintele părintelui arhimandrit Chelasie Țepeș, venirea noastră la Liturghie este o dăruire de sine înaintea lui Dumnezeu. Nu venim doar să asistăm la o slujbă, ci să ne punem sufletul și viața înaintea Lui, să ascultăm cuvântul Evangheliei și să ne lăsăm hrăniți de viața Bisericii.

Putem înțelege pilda bogatului și a lui Lazăr și într-un sens duhovnicesc, privind la propria noastră alcătuire. Trupul nostru este asemenea bogatului: îl îngrijim, îl hrănim, îl îmbrăcăm și ne preocupăm de toate nevoile lui. Sufletul nostru poate ajunge însă asemenea lui Lazăr, dacă îl lăsăm flămând și neîngrijit.

Sufletul are nevoie de hrană, dar nu de hrana materială. El se hrănește prin rugăciune, prin cuvântul lui Dumnezeu și, potrivit rânduielii Bisericii și cu pregătirea cuvenită, prin Sfânta Împărtășanie, Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Sufletul are nevoie și de îmbrăcămintea faptelor bune, de curățirea prin pocăință și de vindecarea pe care o primim prin Taina Spovedaniei.

Păcatele, asemenea rănilor lui Lazăr, nu trebuie lăsate netratate. Ele trebuie recunoscute și mărturisite cu sinceritate, cu asumare și cu dorința reală de îndreptare. Spovedania nu este doar o enumerare a greșelilor, ci începutul unei lupte prin care încercăm să ne schimbăm viața. Să ne străduim ca, de la o spovedanie la alta, să lepădăm câte un păcat și să facem pași concreți spre o viață mai curată.

Să nu amânăm faptele milei și lucrarea duhovnicească. Cât suntem în putere, să ajutăm, să ne rugăm, să postim după măsura și îndrumarea potrivită și să ne deprindem cu binele. Vine o vreme când bătrânețea sau neputința ne pot limita posibilitățile, iar noi înșine vom avea nevoie de ajutorul celorlalți. De aceea, să folosim timpul și puterea de acum pentru a face binele, fără să așteptăm un moment mai potrivit care poate să nu mai vină.

Să nu ne comparăm cu ceilalți și să nu lăsăm nepăsarea celor din jur să hotărască pentru noi. Fiecare om are propria răspundere înaintea lui Dumnezeu. Să ne apropiem de preotul duhovnic, să cerem îndrumare, să ne pregătim cu seriozitate pentru spovedanie și împărtășire și să urmăm rânduiala Bisericii. Nimeni nu este vrednic prin propriile puteri de darul lui Dumnezeu, dar suntem chemați să ne pregătim și să răspundem acestei chemări cu smerenie și dorință sinceră.

Sfânta Liturghie nu este doar o slujbă la care participă preotul, în timp ce credincioșii rămân simpli spectatori. Ea este rugăciunea întregii Biserici. Potirul nu este numai pentru slujitorul altarului, ci este darul lui Hristos pentru credincioșii care se apropie cu pregătirea și binecuvântarea cuvenite. De aceea, preotul are misiunea de a-i chema pe oameni, de a-i îndruma și de a-i încuraja să trăiască deplin viața Bisericii.

Unul dintre cele mai mari pericole ale vieții duhovnicești este amânarea. Gândul că ne vom îndrepta cândva, că ne vom ruga mai mult altădată, că vom merge la biserică săptămâna viitoare sau că ne vom apropia de Dumnezeu la bătrânețe ne poate ține departe de schimbarea de care avem nevoie astăzi. Timpul mântuirii este timpul prezent. Nu știm cât vom avea la dispoziție, de aceea nu trebuie să amânăm întoarcerea către Dumnezeu.

Să mergem la biserică și atunci când nu avem multe lucruri de oferit, când nu avem bani pentru lumânări sau pentru alte daruri, când suntem apăsați de rușine ori de neputințe. Să venim cu ceea ce avem: cu inima noastră, cu dorința de a ne îndrepta și cu nădejdea în mila lui Dumnezeu. Să rămânem la Sfânta Liturghie, să ascultăm cântarea și cuvântul Bisericii și să ne lăsăm întăriți pentru săptămâna care începe.

Aceasta este, în cele din urmă, actualizarea pildei lui Lazăr în viața noastră: să nu-l lăsăm flămând pe omul dinăuntrul nostru. Să ne îngrijim sufletul așa cum ne îngrijim trupul. Să-l hrănim prin rugăciune și prin Sfintele Taine, să-l îmbrăcăm prin fapte bune și să-l curățim prin pocăință. Iar față de cei din jur să nu fim asemenea bogatului care avea totul, dar nu a găsit în inima sa loc pentru omul aflat la poarta lui.

Iubiți credincioși, Împărăția lui Dumnezeu nu este o pregătire pe care să o lăsăm pentru bătrânețe sau pentru viața de după moarte. Pregătirea începe aici, în viața aceasta, prin fiecare alegere, prin fiecare faptă de milostenie, prin fiecare rugăciune și prin fiecare pas făcut către Dumnezeu și către aproapele nostru.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, cu mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului Ierarh și a tuturor sfinților, să dobândim răbdarea lui Lazăr, să ne păzim de nepăsare și de dispreț și să ne pregătim încă de acum pentru Împărăția cerurilor. Amin.