Acoperământul Maicii Domnului
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
„Bucură-te, bucuria noastră, acoperă-ne pe noi de tot răul cu cinstitul tău acoperământ!”
Iubiți credincioși și credincioase,
De câțiva ani încoace, Biserica noastră Ortodoxă a rânduit ca această frumoasă sărbătoare închinată Maicii Domnului, Acoperământul Maicii Domnului, să fie prăznuită în bisericile și mănăstirile noastre.
Cu precădere în mănăstiri se făceau slujbe deosebite, numite privegheri sau vegheri de toată noaptea. Noaptea este un timp al liniștii, un timp prielnic rugăciunii. Aceste privegheri începeau cu Vecernia, continuau cu Utrenia și culminau cu Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Uneori se încheiau pe la trei, patru sau chiar cinci dimineața. Apoi, călugării mergeau la odihnă pentru câteva ore, pentru că ziua lor începea, de fapt, prin rugăciune, încă de la miezul nopții.
Iată că evlavia credincioșilor ortodocși a făcut ca Biserica să rânduiască și această sărbătoare frumoasă, închinată Maicii Domnului, asemenea celorlalte sărbători închinate ei.
Sărbătoarea aceasta își are originea în secolul al X-lea, în anul 911, la Constantinopol, în biserica din cartierul Vlahernelor, sau Vlaherne.
Numele Vlaherne este legat de cuvântul „vlah”, iar de aici este legată și denumirea de „Valahia”, numele vechi al țării românești. Se spune că acel cartier era, de fapt, cartierul românilor, al strămoșilor noștri care, de-a lungul veacurilor, au migrat și s-au așezat în diferite locuri, după rânduiala lui Dumnezeu.
Așadar, și strămoșii noștri, acești protoromâni, aveau acolo, în celebra capitală a Imperiului Bizantin, Constantinopol, un loc de închinare.
În acea noapte, credincioșii se aflau la rugăciune, la privegherea închinată Maicii Domnului. În biserică se păstra și o părticică din omoforul sau brâul Maicii Domnului.
Omoforul este acel acoperământ pe care femeile îl poartă pe cap și care poate acoperi și umerii. În tradiția noastră moldovenească, ne putem gândi la un tulpan, un acoperământ mai larg care se așază peste cap și umeri.
Ați văzut, probabil, la slujbele arhierești că episcopul, atunci când slujește Sfânta Liturghie, poartă peste veșmintele sale un element specific numit omofor. Acesta se așază peste sacos, după ce episcopul este îmbrăcat cu celelalte veșminte liturgice.
Omoforul arhiereului are o semnificație profundă. El Îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care lasă cele nouăzeci și nouă de oi și merge în munți după oaia cea rătăcită, după fiecare suflet care s-a îndepărtat, pentru ca acesta să fie adus din nou în turma lui Dumnezeu.
Omoforul așezat pe grumazul, pe gâtul și pe umerii episcopului reprezintă tocmai această oaie rătăcită pe care Mântuitorul o aduce înapoi în turmă.
Evanghelia ne spune că se face mai mare bucurie în cer pentru un singur suflet care se pocăiește și se întoarce la Dumnezeu decât pentru cei nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de pocăință. Iată cât de mare este bucuria pentru întoarcerea fiecărui om, a fiecărui suflet, în oastea și în împărăția Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Într-un chip asemănător, Maica Domnului, prin omoforul ei, prin acoperământul ei, acoperă Biserica și pe cei care se află în ea.
Se spune că, în acea noapte de priveghere, în biserică au intrat doi cuvioși: Andrei cel nebun pentru Hristos și ucenicul său, Epifanie.
În timp ce se săvârșea Sfânta Liturghie, în jurul ceasului trei sau patru dimineața, aceștia au văzut o lumină atât de mare și de strălucitoare, încât s-au înfricoșat. Au văzut o femeie strălucind într-o lumină orbitoare, intrând în biserică și închinându-se înaintea Sfântului Altar.
Deasupra credincioșilor, la câțiva metri, Maica Domnului s-a arătat însoțită de două persoane sfinte: Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, și Sfântul Ioan Teologul.
Maica Domnului a întins asemenea unei pânze acoperământul său peste întreaga biserică și peste toți cei care se aflau la Sfânta Liturghie. Apoi s-a închinat înaintea tronului Preasfintei Treimi.
Văzând această minunată vedenie, Andrei cel nebun pentru Hristos s-a întors către ucenicul său, Epifanie, și l-a întrebat:
„Vezi și tu ceea ce văd eu? Oare mi se pare mie?”
Iar Epifanie i-a răspuns:
„Văd și eu, părinte, ceea ce vezi și tu. Văd minunata lucrare a Maicii Domnului.”
Maica Domnului a stat acolo și a strălucit, iar această vedenie a fost relatată mai târziu patriarhului. Astfel s-a aflat despre această arătare și despre lucrarea Maicii Domnului în Biserică.
Iubiți credincioși,
Acoperământul Maicii Domnului nu trebuie însă înțeles ca o garanție că, din momentul în care ne aflăm sub ocrotirea ei, nu vom mai avea nicio problemă, nicio grijă și nicio încercare.
Viața omului este plină de încercări. Dumnezeu îngăduie uneori aceste încercări pentru ca noi să ne întărim, să devenim mai buni și mai experimentați, să învățăm să luptăm cu noi înșine, cu egoismul nostru și cu slăbiciunile noastre și, astfel, să creștem duhovnicește.
De aceea, Maica Domnului nu ne oferă o protecție prin care să fim scutiți pentru totdeauna de griji, de necazuri, de boli sau de nevoile pe care Dumnezeu le îngăduie în viața noastră.
Ea ne arată însă că, în această lucrare de desăvârșire a sufletului, nu suntem singuri și nu suntem părăsiți. Nu ne luptăm singuri cu încercările vieții. Maica Domnului mijlocește pentru fiecare dintre noi.
Atunci când cerem ocrotirea Maicii Domnului, trebuie să învățăm și să ne așezăm în voia lui Dumnezeu, să acceptăm voia Lui, pentru că voia lui Dumnezeu este mai presus de orice voie omenească.
De multe ori, voia noastră este diferită de voia lui Dumnezeu. Ne întrebăm: „De ce, Doamne? De ce mie? De ce se întâmplă așa?” Ne supărăm și ne frământăm, asemenea unor copii care nu înțeleg de ce lucrurile nu se petrec așa cum își doresc.
Fiecare dintre noi își pune astfel de întrebări. Dumnezeu însă nu se uită la nemulțumirile și la slăbiciunile noastre. El are grijă de noi și ne conduce pașii chiar și atunci când noi, asemenea unei căprițe încăpățânate, ne împotrivim și încercăm să mergem înapoi.
Până la urmă, Dumnezeu ne ia de mână și ne poartă pașii, ferindu-ne de primejdii și arătându-ne drumul.
De aceea, după fiecare biruință, după fiecare boală depășită, după fiecare încercare, după fiecare operație, după fiecare examen pe care îl dăm noi sau copiii noștri, după fiecare încercare care vine asupra familiei noastre, trebuie să fim recunoscători.
Să recunoaștem că, de multe ori, nu am fi reușit singuri. Prin rugăciune și cu ajutorul Maicii Domnului, trecem peste aceste încercări și primim puterea de a merge mai departe.
Să o chemăm, așadar, pe Maica Domnului nu numai atunci când avem nevoie de ajutor, ci să o cinstim mereu prin rugăciune, așa cum facem și astăzi. Și, mai ales, să simțim nevoia de a ne apropia prin ea de Fiul ei, de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Iată că astăzi Biserica face și pomenirea Sfântului Roman Melodul, diacon și mare cântăreț bisericesc, care a trăit la sfârșitul secolului al V-lea.
De multe ori s-a crezut că era de neam grec sau iudeu, însă tradiția îl prezintă ca fiind sirian, din Emesa. A activat în timpul împăratului Anastasie I și a fost hirotonit la biserica Învierii din Beirut, capitala Libanului de astăzi.
Sfântul Roman Melodul cânta și se străduia, însă, la început, nu avea cunoștințe teologice foarte bogate și nici nu se ridica la nivelul celor mai iscusiți cântăreți ai bisericilor din Constantinopol.
Cu toate acestea, avea o inimă mare și o dorință sinceră de a-I sluji lui Dumnezeu. Era un cântăreț modest la început, dar venea și cânta, stăruind în ascultarea sa.
Patriarhul, văzând râvna și viața lui, îl prețuia și, de multe ori, îi plătea salariul la fel ca celor mai buni și mai iscusiți cântăreți ai Patriarhiei Ecumenice.
Cei care îl cunoșteau însă îl criticau și îl mustrau, pentru că nu se ridica, în opinia lor, la înălțimea și frumusețea cântării pe care o așteptau de la un cântăreț bisericesc.
S-a întâmplat ca, într-un an, înainte de sărbătoarea Nașterii Domnului, patriarhul să-l cheme pe Roman și să-i spună:
„Vei conduce corul cântăreților anul acesta, la acest mare și minunat praznic al Nașterii Domnului.”
Roman a primit această ascultare, dar s-a temut că nu va reuși să o împlinească.
După Sfânta Liturghie, a rămas în biserică înaintea icoanei Maicii Domnului. A început să plângă, căindu-se și temându-se că nu va putea duce la bun sfârșit această responsabilitate.
Fiind obosit, a adormit în biserică. În vis i s-a arătat Maica Domnului și i-a dat o hârtiuță, spunându-i să o mănânce.
A mâncat acea hârtie, iar după ce s-a trezit a avut parte de o descoperire dumnezeiască, de o revelație deosebită.
A venit apoi praznicul Nașterii Domnului. În Catedrala Patriarhală din Constantinopol, după binecuvântarea patriarhului, Sfânta Liturghie a început cu condacul sărbătorii.
Condacul este o cântare bisericească prin care, în câteva versuri, este prezentată pe scurt viața unui sfânt sau semnificația praznicului sărbătorit. În cazul de față, era preaslăvită Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, condacul este o formă foarte scurtă, de câteva versuri, care se citește în cadrul Sfintei Liturghii, în prima parte a acesteia, în Liturghia catehumenilor.
Imediat ce a început să cânte, Roman Melodul a cântat atât de frumos și de impresionant, cu o voce atât de puternică, încât toți cei aflați în biserică au rămas uimiți.
Se spune că împăratul Anastasie I s-a ridicat în picioare, impresionat de cântarea lui. Întregul popor a rămas uimit și a dat slavă lui Dumnezeu pentru darul primit de acest cuvios.
Din acel moment, Roman Melodul a început să alcătuiască și să îndrepte texte și cântări bisericești. A lăsat numeroase cântări și texte, fiind considerat un mare imnograf al Bisericii, ajutat și inspirat, potrivit tradiției, de Maica Domnului.
Am vrut să amintesc această minune din viața acestui cântăreț bisericesc pentru a arăta, încă o dată, ajutorul pe care Maica Domnului îl oferă celor curați cu inima și smeriți în suflet, celor pe care Dumnezeu îi cunoaște și care nu deznădăjduiesc, ci își pun mereu încrederea în ajutorul și binefacerile Maicii Domnului.
De-a lungul atâtor veacuri și generații, oamenii au avut parte de ajutorul, de mângâierea și de ocrotirea Maicii Domnului. Așa avem și noi astăzi și așa vor avea și copiii, nepoții și toți cei care vor trăi până la sfârșitul veacurilor, atât cât va voi Dumnezeu.
Să fim, așadar, recunoscători bunului Dumnezeu și să o cinstim pe Maica Domnului în această frumoasă sărbătoare.
Să ne adunăm cu toții sub acoperământul și sub omoforul Maicii Domnului, în fiecare biserică, înălțând rugăciuni de pocăință și de iertare, cu credință, cu dragoste și cu nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.
Să cerem ocrotirea Maicii Domnului și să ne apropiem, prin ea, de Fiul ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, având nădejde în mila și iubirea lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră și spre lauda Preasfintei Treimi, în vecii vecilor.
Amin.
